Intoarcerea lui Andrei Codrescu in preferintele ci­ti­to­ri­lor romani e strans legata de revista Dilema veche, si nu doar prin faptul ca articolele lui apar aici din 2000 incoace. Despre spiritul Dilemei e vorba. Fara acest vector ra­fi­nat, nerepetabil in peisajul cultural de tranzitie, scrisul lui Andrei Codrescu n-ar fi razbit usor spre terminatiile nervoase ale irascibilului, vesnic decompensatului si in­ca incruntatului cititor roman de azi. Cele doua entitati culturale au cel putin un element co­mun in structura ADN-ului lor: gustul relativului. O ge­na (iertati precaritatea terminologiei) dificil de izolat si de descris, pentru ca intersecteaza rapid teritorii minate. An­drei Codrescu si Dilema propun din start acelasi teren de discutie - "extremismul de centru" -, dar isi asuma ris­curi asimetrice. Daca publicistica poetului-jurnalist vor­beste de multa vreme unui public clar cartografiat, obisnuit sa traiasca exclusiv cuplat la nevoile sale (ergo, de­cuplat de la dezbaterea politica pura), Dilema si-a luat chiar misiunea de a crea aceasta stare de lucruri. Cu­noastem cu totii reprosul incasat periodic de revista: "cal­duta", "neimplicata". (Eu insami plasam candva pro­iectul in aceasta zona.) Recunoastem insa mult mai rar ca lucrurile au evoluat, ca propunerea Dilemei a depasit faza de test si a inceput sa fie un raspuns co­rect la o categorie de nevoi ale publicului de cultura din Ro­mania: reflectie decrispata asupra realitatii, divan de opinii necontondente, restaurarea politetii in dauna vi­ru­len­tei polemice, a bunului gust in dauna dependentei de agitatia politico-civica. Principala achizitie pe termen lung, prin intermediul revistei, ramane legitimarea vocii din public. In premise, publicistica lui Andrei Codrescu risca, asa­dar, sa nu "prinda" cu adevarat interesul publicului roman, pentru ca vorbeste... publicului american. Dilema a oferit insa jo