* Adrian Majuru (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, 2005.
Succesul pe care l-au avut, după 1989, reeditările cărţilor despre "Bucureştii ce s-au dus" nu s-a datorat doar interesului istoric, descriptiv sau actual-comparativ. Ecoul pe care l-au avut volume precum cele semnate de Hagi Theodoraky, de N.I. Angelescu sau de Radu Olteanu au captivat, la fel ca memorialistica de sertar, prin poveste, printr-un insolit ce fusese pus la index în comunism şi prin descrierea micii vieţi rătăcite prin arhive, cu farmecul ei desuet cu tot. Scrieri jurnalistice, documente publice şi private, istorii de familie sau de personaje fabuloase - aceste restituiri au alimentat - indirect şi nu de puţine ori contradictoriu - literatura Bucureştilor melancolici, de la Radu Aldulescu şi Daniel Bănulescu la Mircea Cărtărescu, Ion Vianu sau Florina Ilis.
Şi în Bucureştii mahalalelor, carte cu bogate şi rare incursiuni arhivistice, dar şi în foarte recentul volum despre fraţii Minovici, adevărată instituţie culturală, ştiinţifică şi filantropică în România precomunistă - Adrian Majuru se fixează în zona insolitului, pitorescului şi marginalului. Reflectînd centrul în oglinda deformantă a periferiei, istoricul n-a urmat doar una dintre cele mai actuale tendinţe ale propriei discipline, dar şi o direcţie "organică" a celor 50 de ani de comunism, de aplatizare socială, de egalizare şi nivelare sub teascul politic. Astfel încît, în Bucureştiul subteran, Adrian Majuru nu urmăreşte ceea ce s-ar numi "o linie de forţă", ci una de laxitate, de abulie şi de indiferenţă care leagă fenomenul marginalităţii de la începutul secolului al XX-lea de marginalizarea instituţionalizată, devenită politică de stat în comunism: "Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, cei mai mulţi dintre aceşt
