A ajuns Romania sa geama de oameni saraci, saraci. Statisticile nu ne arata ca am avea, de la an la an, mai multi cersetori, mai multi oameni ai strazii, mai multi talhari - care sunt in stare sa ia viata unui om pentru mancarea pe care nefericitul o are in frigider ori pentru pensia de "ceapist" - mai multi hoti care fura orice, mai multe femei care isi arunca pruncii nou-nascuti in WC-ul din spatele gradinii. Tabloul strazii si "revista presei", insa, ne confirma acest fapt. Iar ceea ce vedem pe strazi ori la "stirile de la ora cinci" e doar un colt al aisbergului numit saracie crunta. Nu sesizam acest fenomen la adevarata lui dimensiune, pentru ca majoritatii saracilor Romaniei le este rusine de acest statut, iar cand ies afara din casa, isi mascheaza si foamea, si lipsurile. Acesta e motivul pentru care saracii Romaniei nu par chiar atat de multi.
Vor spune unii ca peste tot sunt saraci si bogati, ca asa a fost de cand e lumea si asa va ramane. Si au dreptate. Nu credem nici noi in doctrine utopice care propaga egalitarismul intre oameni, dar nu putem sa ne prefacem ca nu vedem ca, la noi, in aceasta patura a nenorocitilor nu intra doar oamenii strazii, somerii, handicapatii, pensionarii. Ea este ingrosata de oameni care pot sa munceasca si care chiar muncesc, dar o fac pe salarii de mizerie, este ingrosata de intelectuali stigmatizati de varsta pe care o au si care, din acest motiv, sunt obligati sa stea departe de sansa de a mai visa la o slujba, chiar daca ar mai putea munci inca vreo zece ani. Pe oamenii acestia ii puteti intalni pe la marginea targurilor, a pietelor vanzandu-si, odata cu macrameul, cartile din biblioteca sau rama de la fotografia de miri, bucati din propria lor viata. Numai asa pot sa fie privilegiati sa prinda si ziua de maine, altfel ar trebui sa renunte ori la plata intretinerii - ceea ce ar insemna ca, in cateva luni, ar fi aruncat
