"Gheisele nu sunt curtezane. Si nu sunt sotii. Ne vindem maiestria, nu corpul. Noi cream o alta lume interzisa, un loc doar al frumusetii. Cuvantul "gheisa" inseamna artist, iar a fi gheisa inseamna a fi judecata ca o opera de arta in miscare."
Discursul face parte din lectiile Mamehei (Michelle Yeoh), una dintre cele mai "scumpe" gheise ale Japoniei. Pana a ajunge sa invete de la cei mai buni cum se toarna sake, cum se tine evantaiul, cum se poarta chimonoul, Sayuri (Ziyi Zhang) a inceput de jos, din pozitia umila a servitorului trantit la pamant in semn de supunere fata de nemilosul stapan.
Povestea ei, scrisa de Arthur Golden, a ajuns bestseller si film cu trei Premii Oscar (imagine, regie artistica si costume), un Glob de Aur (pentru cel mai bun scenariu original) si trei BAFTA (pentru muzica, costume si imagine).
Hollywood e in toate
"Memoriile unei gheise" seamana leit cu personajul principal, delicat, dar pasional, de o frumusete uluitoare, care ascunde insa multa suferinta ce vine din imposibilitatea de a impaca aparenta cu esenta.
In ciuda frumusetii imaginilor, filmul nu reuseste sa scape de superficialitatea de Hollywood si de inevitabila lipsa de credibilitate pe care o dau povestii japoneze actorii chinezi, dialogurile in limba engleza si conceptia americana. Mult efort pentru un aspect impecabil, asa cum se intampla si cu Sayuri, si masca sa alba, perfecta. Si atat. Ca in orice drama care se respecta, si aici este vorba de o iubire imposibila, care, desi pare fara speranta, este unicul scop in viata.
Dupa moartea mamei sale, micuta Chiyo este vanduta de tatal ei unei case de gheise, la varsta de 9 ani. Pusa sa spele podele, sa lustruiasca sandalele din lemn, in scurt timp Chiyo isi castiga dreptul de a merge la scoala de gheise.
Planul de afaceri al "Mamei" (Kaori Momoi),
