Unul dintre locurile comune vehiculate în legătură cu tranziţia autohtonă are ca punct de pornire analiza relaţiei problematice dintre lege şi aplicarea ei efectivă: din acest punct de vedere, ceea ce defineşte România postrevoluţionară ar fi incapacitatea structurală de a dubla discursul juridic prin efectiva lui aducere în realitatea cotidiană. O dimensiune care ar explica şi dificultatea inserţiei noastre în ordinea politică şi antropologică a Uniunii Europene.
Imaginea unor legi devenite caduce, prin absenţa normelor de punere în aplicare, situaţia legilor organice modificate prin ordonanţe de urgenţă, impasul instituţional decurgând din existenţa unui regim legal ambiguu, iată tot atîtea consecinţe neintenţionate ale unei maniere nefericite de a organiza dialogul dintre comunitatea şi legile care îi sînt adresate.
În acelaşi timp, ceea ce se poate nota este încrederea fără fisură în Lege, ortografiată cu majusculă, în actul normativ perceput ca instrument infailibil, graţie căruia soluţionarea oricărei chestiuni sociale sau politice devine posibilă. Iar efectul secundar al credinţei în omnipotenţa legii este evaluarea Adunărilor reprezentative, prin prisma productivităţii lor legislative. Cu cît mai multe proiecte normative sînt adoptate, cu atît gradul de raţionalitate al comunităţii este mai crescut. Relaţia direct proporţională dintre civilizare/europenizare şi excesul de reglementare poate fi privită ca una dintre axiomele strategiei de dezvoltare autohtonă.
Ceea ce mistica Legii ignoră, deliberat sau nu, este spaţiul ce înconjoară textul în sine: configuraţia ţesutului social este socotită ca fiind fără vreo semnificaţie specială, iar efortul de punere în practică a normei edictate revine unor instituţii fragile sau fragilizate prin chiar manoperele politicienilor, de la nivel local sau naţional. Odată adoptată forma definitivă a Legii,
