Ceea ce a caracterizat lungul şi care părea a nu se sfârşi niciodată coşmar comunist a fost crunta sa decizie de a rupe legăturile fireşti dintre oameni, de a-i desolidariza, de a-i lăsa singuri în faţa tuturor încercărilor pe care destinul le poate hărăzi cuiva, fiecăruia. Prăbuşirea comunismului, la mai puţin de un secol de la instaurarea lui, dar după ce se întinsese pe o şesime din globul pământesc s-a datorat anume eşecului de a-şi realiza dezideratul, în forma lui nudă. Omul vechi, omul dintotdeauna, a rezistat, a plătit cu jertfe nenumărabile, dar a găsit puterea să înlăture răul tocmai atunci când pesta roşie se considera apărată de acea curgere a timpului ce pare a da normalitate şi celei mai strigătoare anomalii.
A ţine viu şi neîntrerupt lanţul umanităţii a fost, fără îndoială, o deosebit de grea sarcină, cei care şi-au asumat-o, fără a fi sfinţi, au acţionat sub aripa Providenţei, salvând comunicarea, prietenia între oameni, în cercuri tot mai largi şi nu neapărat dintr-o strategie. Ci, mai degrabă, dintr-un prea plin sufletesc care i-a împins să dăruiască acolo unde insul era gândit să nu aibă o picătură mai mult decât admite supravieţuirea. Adesea, nici atât...
Cartea prietenilor mei, de Iordan Chimet, învingător în lupta cu ştimele spaimei este un asemenea exemplu, bilanţul, totodată, al unei vieţi trăită sub constelaţiile libertăţii spirituale, nu altundeva, ci chiar în bolgiile comunismului. Poet, retezat în relaţia cu cititorul în plină tinereţe creatoare, critic de artă, menit de autoritate tăcerii, Iordan Chimet şi-a dedicat anii de recluziune socială prietenilor, spre a ieşi, cu decenţă şi demnitate la lumină în perioada convenţional numită a destinderii, publicând o magnifică enciclopedie a artelor sud-americane, iar după risipirea negurilor, mai multe, ample tomuri, esenţiale pentru o epocă şi actanţii acesteia.