Un scriitor mare e ca un oras mare; ii poti prinde trasatura specifica, amprenta care-l distinge, doar din citeva rinduri, fara sa stii nici cum arata, nici ce maninca, fara sa-i cunosti locuinta, nici garderoba, nici pisica. Esenta lui se ridica din cuvinte ca aburul din mlastini, asa cum poti surprinde specificul unei metropole dupa doar trei zile de sedere in ea, dupa un fel de-a fi al caselor, dupa cantitatea de ris din piete, dupa gustul inghetatei sau dupa numarul cersetorilor.
Asadar, exista o esenta care ti se reveleaza ori la prima vedere, ca parfumul unei manusi gasite pe-o banca, ori dupa o indelunga convietuire, cind te identifici cu acel scriitor sau cu acel oras, traind tu insuti un text sau traind intreaga dinamica a unei configuratii socio-istorice consolidate, mai simplu spus, traind viata de zi cu zi a acelui loc si a oamenilor lui. Asadar, esenta spatiului vast te izbeste fie in putinul primei vederi, fie in multul unei cunoasteri acumulate in timp. Ce e intre coup de foudre si o lenta, rabdatoare luare in posesie a unui teritoriu necunoscut nu e decit un balansoar care te ameteste sau te adoarme. Instabilitatea e derutanta.
in cazul Hertei Müller am facut ambele experiente. Prima data, cind am citit cartea ei de debut Niederungen (Tinuturile de jos), aparuta in Romania la inceputul anilor ’80, am primit de la primele pagini izbitura in plex. Era o voce acolo pe care nu o mai auzisem, era o vedere asupra lumii mici si a lumii mari, a lumii albe rasturnate in negru, a lumii negre rasturnate in alb care ma facea sa vad ce se afla sub coaja iluzorie a obiectelor, o vedere penetranta si precisa ca un microscop miraculos, care descoperea intr-un tesut amorf insusi miezul poeziei.
Prea sus mi-am inceput discursul despre aceasta autoare pe care nimic nu o stinjeneste mai mult decit laudele. Oare cum a suportat toate maril
