Diavol, vampir, extraterestru...
Zogru este cel mai fantezist roman care s-a publicat la noi în ultimii ani. Seamănă, prin inventivitate epică şi prin amestecarea dezinvoltă a epocilor istorice, cu un roman al lui Platon Pardău, Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa, scris sub influenţa lui Alvaro Cunqueiro. În Zogru există însă în plus un realism fulgurant şi un fior horror care nu-l lasă pe cititor să trateze totul ca pe un simplu joc literar.
Autoarea, Doina Ruşti, ne-a mai luat prin surprindere, în 2004, cu un roman la fel de greu de clasificat, Omuleţul roşu, plin de referiri sarcastice la viaţa culturală din România azi. În Zogru, perspectiva este alta. Cea care istoriseşte întâmplările nu mai este atât de implicată, nu mai dă impresia că se zbate exasperată în propria ei naraţiune, din care nu găseşte ieşire, ci priveşte totul de sus, cu detaşare şi chiar cu un anumit cinism, ca un copil aplecat asupra jucăriilor lui.
Personajul principal al romanului este un spirit, Zogru, de genul celor care în poveştile din O mie şi una de nopţi stau închise sute de ani într-o sticlă. Dar este un spirit de provenienţă românească, astfel încât în compoziţia lui se regăsesc reminiscenţe ale unor reprezentări populare (unele precreştine, altele aparţinând unei mitologii creştine apocrife). Zogru este, aşadar, şi duh, şi diavol, şi vampir, şi vârcolac, câte ceva din toate. Descifrăm în el, pe de altă parte, şi o structură de extraterestru (asemănător cu extratereştrii din unele filme SF), apt să locuiască în fiinţe omeneşti şi dornic să înţeleagă sentimentele lor.
Stralucire stilistică
Prima instalare a lui Zogru în corpul unui om are loc ?într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460?. Victima aleasă este Pampu, servitorul spătarului Gongea, răsplătit de domnitorul Vlad Dracul, după expediţia antiturceas