In noaptea de Inviere, capitala României a fost la Rast. O atmosfera ireala ne-a intâmpinat la apusul soarelui, când am intrat in tabara de refugiati asezata pe un câmp mocirlos, la nici doi kilometri departare de tumultul apelor. Aveai puternicul sentiment ca oamenii care populeaza acest colt de tara si-au pierdut apartenenta la umanitate si ca s-au transformat in fapturi nepamântene pe care o vointa straina de lumea noastra le-a aruncat in chinurile nesfârsite ale unui iad absurd. Barbati, femei, tineri, batrâni zaceau prin corturi ori rataceau fara sa-si afle rostul pe câmpul din imprejurimi, oftând la amintirea vietii de odinioara, acum spulberata de potop si incercând sa inteleaga ce se intâmpla cu ei. Instinctele, obisnuintele de oameni ai tarinei inca traiau in acesti nefericiti. Câte o batrâna ajutata de nepoteii sai isi adapa vitele vorbindu-le cu blândete trista, iar un barbat isi inhama caii la caruta, desi drumul spre satul sau nu mai exista. Caii il priveau parca mirati si la fel de mirat ramase si omul; se multumi sa-i tesale si sa-i lase liberi pe câmpul de namol. Doar copiii refuzau, prin puritatea lor, sa accepte dezastrul si zburdau murdari si veseli printre cai, vite si gramezi de gunoi, primind cu strigate de bucurie pe cei veniti sa le aduca ajutoare ori jucându-si cu inocenta rolul vietii lor, de sinistrati, in fata camerelor de luat vederi ale televiziunilor. Acest iad este pazit de jandarmi, oameni care doar prin uniforma se mai deosebesc de pribegi, caci tristetea si irealul situatiei au patruns si in fiinta lor, facându-i sa fie de o solidaritate ciudata cu cei pe care ii pazesc, ca si cum tabara de refugiati ar fi devenit a doua lor casa. Parea ca batrânii din Rast sunt pentru jandarmi nu doar niste sinistrati, ci bunicii ori parintii lor de la tara, din satul unde merg primavara sa-si sape ogorul ori toamna sa-si strânga rodul muncii de pe