CULTURA SI PIPER Condamnati la alienare. La scindarea dinlauntrul sinelui. La asteptare. Eroii, la Samuel Beckett, incremenesc intr-un soi de repetare sisifica a fiecarei clipe a existentei. Incapabili sa evolueze, dar si sa involueze, raman suspendati undeva deasupra existentei, asteptand un Dumnezeu care intarzie la infinit sa apara, sau agatati pe vecie in cate-o clipa care uita sa se inchida.
Un om si-o banda de magnetofon... Oglinda si oglindire. O viata adunata gand cu gand si traire cu traire in cutii pline cu role de magnetofon. Si retraire la infinit... "Ultima banda a lui Krapp", spectacol montat la Teatrul Act din Bucuresti de Alexandru Dabija, avandu-l in rolul titular pe Marcel Iures, propune o altfel de intalnire a fiecaruia cu sine si cu teatrul. Povestea nu exista, e in noi. Si fiecare o descopera uitandu-se inlauntru. Montarea speculeaza nevoia omului de a se descoperi la o alta varsta, de a se intoarce in timp, de a opri clipa... Si intregul spectacol este gandit si construit ca o lupta cu timpul, dinainte pierduta. Fiecare secunda se dilata la nesfarsit, tacerea se infiltreaza dureros si de nestavilit, ca o magma, inca din primele minute in care spatiul de joc se deschide catre spectator. O tacere incarcata de sunete, apasatoare, in care se aude tiuitor cum se digera banana pe care Krapp o inghite, lasand un acut sentiment de placere interzisa. De parca s-ar fi aflat intr-o gradina a Raiului intoarsa cu susul in jos, din care nu a mai ramas decat posibilitatea de a pacatui, muscand din fructul interzis.
Si tacerea e sparta violent de o voce de barbat, inregistrata pe banda de magnetofon. Ganduri din alt veac. Si alaturi, un om care-si retraieste viata cu voluptatea celui care stie ca a dat gres si caruia ii place sa-si savureze la nesfarsit esecurile. Iar apoi, o ultima incercare de a prelungi intr-un alt plan o existenta ce pare a se f