Alegerile din Ucraina nu au pus capăt crizei politice, dimpotrivă, au fost scoase la lumină nu doar contradicţiile în problemele de principiu, ci şi idiosincraziile personale, tot ce-i împiedică pe liderii fostelor forţe ale revoluţiei portocalii să parcurgă un traseu comun. La un an de la victoria obţinută în piaţă, prin solidaritatea anonimilor şi disponibilitatea lor de a se sacrifica dacă va fi nevoie, oamenii trăiesc un sentiment de abandon, schimbarea puterii nu le-a modificat viaţa, corupţia, chiar dacă îşi schimbă actorii şi beneficiarii, se lăfăieşte în continuare umilindu-i pe cei care încearcă să trăiască din munca lor. Eroii iernii de la Kiev sînt certaţi şi nu vor să se împace: Iuşcenko rezistă deocamdată presiunilor Iuliei Timoşenko, gata să-i asigure majoritatea parlamentară în schimbul postului de prim-ministru. Alternativa ar fi o coaliţie cu formaţiunea rivalului său Ianukovici, demascat în campania de anul trecut ca pro-rus şi anti-reformă. În fond, scopul concret al revoluţiei portocalii a fost tocmai contestarea victoriei lui Ianukovici; acum acesta e pe cale să obţină prin negocieri de culise ceea ce i s-a luat de la urne.
Criza gazelor, cînd Rusia a modificat în plină iarnă preţul combustibilului, lăsîndu-i pe locuitorii Ucrainei în frig, a demonstrat că o revoluţie reală are nevoie de mai mult decît de un tineret entuziast şi decis, că după ce-şi văd interesele puse la adăpost, actualii conducători nu ştiu ce anume vor să schimbe şi cu ce trebuie înlocuit ceea ce a fost dărîmat. Privind reuşitele atît de discutabile ale unei revoluţii victorioase în ţara vecină, electoratul din Belarus are de ce să fie mulţumit: dictatorul Lukaşenko nu le asigură drepturile despre care nu e sigur că ar şti cum trebuie folosite, în schimb e pe placul conducătorilor ruşi.
Dacă înainte de victoria lui Iuşcenko în Ucraina preşedintele Rusiei, Putin,