* Gabriela Melinescu, Ghetele fericirii - nuvele traduse din suedeză de autoare, Editura Polirom, 2006.
Gabriela Melinescu spunea undeva că ziua scrie în româneşte, iar după miezul nopţii în suedeză. Ne-am putea întreba în ce parte a zilei a tradus scriitoarea cele nouă nuvele din Ghetele fericirii: seara tîrziu, pînă în miezul nopţii, dimineaţa devreme, pînă se luminează cu totul de ziuă? Cărei literaturi îi aparţin, cu alte cuvinte, povestirile acestea de zonă crepusculară, pe care Gabriela Melinescu le localizează cumva între limbile compartimentate lingvistic, desigur în acel spaţiu, adesea invocat în cărţile sale, unde e posibilă "întîlnirea tuturor limbilor"? E aici un sincretism ce schiţează nu doar arta poetică a Gabrielei Melinescu, dar şi mecanismul comunicării dintre literatura sa şi neobişnuitele sale desene, acea "lume formulată concentric pînă la rădăcina fiinţei" pe care o regăsim în poeme, în romane, în jurnal, dar şi în misterioasele desene oniric-hiperrealiste ale scriitoarei.
În Ghetele fericirii, carte rescrisă într-o limbă în care fusese anterior gîndită, această artă poetică - despre care Gabriela Melinescu a vorbit doar parţial şi oarecum sibilinic - capătă o consistenţă epică. La fel ca în proza anterioară (scrisă în suedeză), dar mai ales ca în cele trei volume din Jurnalul suedez (scris în româneşte), nuvelele din acest volum sînt memorii parabolice ale unor străini care trăiesc simultan în mai multe lumi. Fiinţe înstrăinate de propria ţară şi de propriul destin, protagoniştii acestora se simt străini şi în interiorul propriului eu. Sînt fiinţe scindate, schizoide, încercînd cu puţin înainte de moarte (a lor sau a cuiva foarte apropiat) o formă de unificare. Ei par a oscila - ca între infernurile şi paradisurile swedenborgiene, pe care scriitoarea le cunoaşte atît de bine, ca cititoare pasionată şi traducătoare a misticului s
