"In ziua de Paste, sub sat, m-am strecurat, fara sa intuiesc macar, in Paradis, sorbindu-mi cu nesat visul la care, in abisul citadin, tanjesc de cand am parasit Islazul inceputului de basm. Si-am intrat in propria plasmuire onirica asa, senin si fericit. Si solitar deopotriva, si indiferent la temerea rostita de Paulo Coelho: «Mi-e frica sa-mi implinesc visul, si pe urma sa nu mai am nici un motiv sa traiesc»." De Paste, am coborat in vale, pe ulita copilariei - "linie", cum ii zic dintotdeauna islazenii - fara sa banuiesc ca pe acolo patrund direct in Paradis. Am pasit nitel tulburat printre gardurile de ciment itite in locul ulucilor roase de amintiri si carii; usor si discret, ca nu cumva sa imprastii linistea nefireasca si apasatoare pogorata in "bataturile" altadata pline de viata. S-au imputinat de "morometi" gospodariile satenilor, care, acum, ies arar la poarta, garboviti si sleiti de puteri. Au imbatranit, s-au scurs deodata in pamant, umpland cimitirul de cruci, si nici nu mai au rude pe la oras. I-au incoltit singuratatea si moartea in pragul mileniului computerizat si globalizant, in care taranii nu mai incap. Bietii de ei s-au retras speriati in prispa si asteapta, resemnati si tristi, un semn de la copiii pripasiti pe te miri unde, dupa o bucatura de paine. Soarta i-a tarat intr-o lume grabita si neinteleasa, ce se incapataneaza sa-i alunge ca pe niste salbatici duiosi si butucanosi. Si un pic derutati.
La capatul drumului, sub sat, se desfasoara, molcom si tainic, valea, inghitita, de-o parte, de Olt si, de cealalta, de Dunare. Un fel de amfiteatru, imens si neted, in care am invatat, dimpreuna cu vietatile campului misterios, libertatea si bucuria in stare pura. In orele de curs, prin fata mea, la pupitrul invizibil, s-au perindat, alandala, dascali serenisimi: anotimpurile, gazele, pasarile, fluturii, dobitoacele, pestii, crivatul, soar
