Armate intregi de scriitori, scenaristi si regizori s-au straduit, de-a lungul timpului, sa ne convinga de un adevar elementar: „crima perfecta", cu variatiunea „jaful perfect", nu exista. Oricat de inteligenti, diabolici, inspirati sau norocosi ar fi talharii, intotdeauna se va gasi un lt. Colombo, un Hercule Poirot sau un comisar Moldovan care sa-i dibuiasca si sa-i infunde.

De aceea, un scenariu care propune o astfel de infractiune „perfecta" risca sa provoace zambete zeflemitoare din partea producatorilor sau, in cazul fericit, sa fie ecranizat intr-o pelicula adresata publicului juvenil. Debutantul Russell Gewirtz a avut insa norocul ca regizorul Spike Lee sa se numere printre primii care au citit povestea.

A fost dragoste la prima vedere, iar „copilul" nascut din aceasta relatie profesionala este unul dintre cei mai reusiti ai genului.

Dar ce ne propune Gewirtz? Un jaf perfect al uneia dintre cele mai renumite banci americane (apropo, o fi product placement?), care insa difera fata de alte actiuni similare printr-un amanunt - mic, dar semnificativ: mobilul jafului este altul decat cel obisnuit, am putea spune chiar ca este unul spectaculos, insa nu va dezvalui secretul pentru a nu va strica surpriza vizionarii.

In acest moment intra in scena regizorul. Care, in ciuda unei distributii de zile mari si a unui plot mai mult decat ofertant, nu se margineste la o ecranizare „cinstita", care sa lase spectatorul sa maltrateze in liniste punga de popcorn.

Actiunea filmului nu-ti lasa niciun moment de respiro, si cu toate acestea Spike Lee pluseaza aparent inutil cu unghiuri spectaculoase de filmare, cu travelinguri futuriste si cu un montaj ce iti lasa impresia ca fiecare moment care urmeaza va fi punctul culminant al filmului.

Ce-i al Cezarului este al lui Spike Lee, insa trebuie mentionate cateva a