Parcurile de distracţii rămîn unul dintre simbolurile, dar şi dintre idealurile copilăriei. Eu una eram o mare fană (şi am rămas, parţial) a Luna-Park-urilor de la mare, ca să nu mai vorbesc de Orăşelul Copiilor din Bucureşti (la Disneyland nu am ajuns încă, rămîne un deziderat). Orăşelul Copiilor a fost parcul de distracţii al copilăriei mele. A fost, dacă se poate spune aşa despre un astfel de stabiliment, o realizare comunistă, inaugurat cam odată cu Sala Polivalentă. Atunci totul părea extraordinar, de la gărgăriţele care se învîrteau săltat, pînă la falnicul Montagne russe, oribila Casă a Groazei sau Trenuleţul Copiilor, care făcea înconjurul Orăşelului. Însuşi Moş Gerilă inaugurase parcul de distracţii şi la acţiunea lui participaseră mulţi pionieri din Bucureşti, care, evident, primiseră şi cadouri.
Acum, generaţia copilului meu a redescoperit Orăşelul Copiilor. Cîţiva copii din clasa lui Luca, care locuiesc în zonă, au venit în clasă şi au povestit ce grozav e, în continuare, acolo, şi ce multe lucruri poţi să faci. Aşa că am hotărît să facem o expediţie acolo, cu Luca şi încă o fetiţă. Cînd am intrat, pustiu. Un loc părăsit, departe de gloria de altădată.
La început, mi s-a părut că nu merge nimic şi prima reacţie a fost să fug. Totuşi, ne-am luat inima în dinţi şi am intrat. Primul obiectiv: Casa Surprizelor sau a groazei. "Probele" de acolo au rămas aceleaşi ca în copilăria mea: butoaiele care se învîrtesc, podul care se ridică cu un crocodil de plastic dedesubt, scările care merg una în sus şi una în jos, labirintul oglinzilor şi marele tobogan-ţeavă pe care aterizezi spre ieşire. Cînd au fost concepute, în anii '80, erau de-a dreptul avangardiste. Acum sînt depăşite de Casele Groazei de la mare şi de intrarea în Castelul Bran, care au adoptat stilul, mai novator, interactiv: unul din angajaţii stabilimentului se îmbracă în schelet sau vamp
