Cea mai recentă carte de proză a lui Dumitru Radu Popa - Skenzemon! (Editura Curtea Veche, 2005)- este, de fapt, o sumă a celor două dintâi: Călătoria (1982) şi Fisura (1985). O sumă exactă, de vreme ce prozele scurte ale acestor cărţi, mai toate amputate sau de-a dreptul excluse de cenzură, sunt reiterate fără modificări sau adăugiri "de sertar". Pentru cititorul de azi, forma aceasta de selecţie e cum nu se poate mai potrivită: avem în mână un întreg dosar de receptare subînţeles, cu povestiri inocente trunchiate (după chiar mărturisirea autorului), cu altele, de-o evidentă duritate, neatinse în vreun mod de aparatul cenzurii. Autorul, emigrat în S.U.A. în 1985, face un pas fără-ndoială inteligent publicând, după 20 de ani, aceste volume, în colecţia Povestaşi români, a Editurii Curtea Veche. Inteligent şi totodată de o rară eficienţă...
Lectura acestor povestiri este aproape o revelaţie. Scrise cu o mână sigură, bine antrenată pe spaţii mici, ele abundă de o ingeniozitate tehnică, de o prestidigitaţie narativă departe de a fi comune. Dacă în romanele poliţiste un cititor împătimit poate, deseori, să urmărească independent criminalul descurcându-se strict într-o lume de cuvinte, cazul lui Dumitru Radu Popa e cumva la antipozi. Stând cu ochii pe nişte personaje nefireşti, pe indivizi susceptibili, unul câte unul, de orice, ne trezim, în final, în faţa unor cuvinte. Pe care le înţelegem sau nu, le acuzăm întemeiat sau mai puţin. Însuşi titlul - Skenzemon ! - asemănător, ca stranietate, cu un science fiction, nu e altceva decât o redusă şi nesigură vorbă de pahar: ŕ ce que nous aimons ! (pentru ceea ce iubim !) Prima povestire a volumului, populată de personaje care se îmbolnăvesc inexplicabil de maladii incurabile, care visează grotesc şi beau tărie rostind, masonic aproape, "skenzemon" sfârşeşte prin explicitarea contragerii. Cu rezerva, insinuată la ti