Interpretarea poeziei lui Octavian Goga (20 martie/1 aprilie 1881-7 mai 1938) a oscilat între două extreme: a fost considerată când reprezentativă numai pentru aspiraţiile Ardealului dinainte de Unire, când desprinsă aproape total de orice conjunctură politică. Se cunoaşte prea bine ideea lui G. Călinescu, afirmată în Istoria? sa din 1941, că "după Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu". În acest fel, cele două extreme erau conciliate în simultaneitatea lor, dar posteritatea a pus din ce în ce mai mult accentul pe dimensiunea anistorică a suferinţei materializate atât de concret în Rugăciune, Plugarii, Noi şi Oltul - poemele care deschideau volumul de debut, din 1905, al lui Octavian Goga, văzut în continuitate directă cu Doina eminesciană. Nimeni, după 1941, nu a mai putut face abstracţie de fraza lui G. Călinescu, rămasă un epitaf pentru eternitate: "Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului". Din "poetul pătimirii noastre", poetul Ardealului de până la 1918, Octavian Goga devine poetul unei pătimiri generice, poetul suferinţei înscrise iremediabil în condiţia umană. Dar în primele decenii ale secolului XX nu a fost aşa.

Mesianismul şi poezia politică a unui popor ce-şi aşteaptă eliberarea au fost percepute mai acut în 1905 şi imediat după aceea. Şi era firesc să fie aşa. În prima sinteză consacrată foarte tânărului poet, în profilul din 1906 publicat de E. Lovinescu în Paşi pe nisip, Octavian Goga era situat în succesiunea directă şi imediată a lui Andrei Mureşanu, George Coşbuc şi Şt. O. Iosif: "Prima notă caracteristică a d-l