Vreau sa marturisesc inca de la inceput ca ma deranjeaza ideea ca am ajuns sa scriu acest articol, as putea spune ca ma irita chiar. Ma irita gindul ca scriu un articol pe un ton serios despre Gigi Becali. Gindul de a face din acest personaj subiect al unui articol de-al meu m-a mai deranjat si in alte ocazii. Scriind totusi la un saptaminal, cu un public subtil si patrunzator d.p.d.v. critic, mi-am permis sa-l tratez intotdeauna ca pe un marginal enervant. Dar acum nu ma mai pot ascunde in spatele argumentelor de mai sus. Un sondaj contrafacut de IMAS (fostul sef de cancelarie al lui Nastase, Alin Teodorescu, este IMAS) mi-a explodat in fata: personajul nostru are 31% incredere in Romania.
Mai sa fie! Cind m-am lamurit ca nu este vorba de o gluma proasta am inceput sa ma iau la intrebari. Cum, eu care, de voie, de nevoie, urmaresc evolutia acestor personaje, am fost atit de orb si n-am intrezarit asa ceva? O tendinta, ceva acolo, dar nimic! Ca sa nu-mi faca greata, l-am urmarit pe respectivul la TV ca pe o emisiune din aceea de umor grosolan, suburban. Chestii, meciuri, Steaua, politica, Hrebenciuc, socoteli, Mihai Viteazu, tribunale, perle, Bodu, injuraturi, mitocanie, ce sa mai vorbim, vreo citiva ani de fapt divers, aparent lipsit de nocivitate. Peste noapte, faptul divers romanesc m-a izbit in fata in toata splendoarea lui: 31%!
Pai, cum dracu’ poate sa creada cineva ca acest personaj poate sa ajunga unul dintre oamenii cu cea mai mare notorietate din tara asta, cind abia leaga doua idei in mod coerent? Cita carisma sa ai? Citi bani sa ai? Cit de razboinic sa fii?
Creatia lui Hrebenciuc zburda libera prin media romaneasca de parca e pe izlazul lui tac-su si vestejeste la televizor orice urma de civism, arunca bunul-simt in aer, se promoveaza pe sine ca model, drept pentru care copiii injura scoala si striga „Hai, Steaua!“. Siste
