Analiza pe care o face, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, prozei Hortensiei Papadat-Bengescu, i-a oferit lui G. Călinescu prilejul de a pune în circulaţie conceptul de "literatură feminină". Nu era primul critic care se servea, în interpretare, de convenţia opoziţiei literare masculin/feminin, dar la el avem de-a face cu un construct obţinut prin condensarea categorială a unor caracteristici ce par fixate în timp. Multe dau impresia a fi desprinse din savurosul său breviar de teme posibile şi de istorii-reper. Rezultate din aplicarea consecventă a unui procedeu de reducere de tip structuralist (un reducţionism mizantropic, de fapt), atitudinile umane codificate în acel breviar ilustrau, în fond, celebrul adagio călinescian: "Toată plăcerea unui spirit clasic e de a nu întîlni niciodată ineditul, de a rămîne mereu în tipic."

Să ne amintim care era, în formularea laconică a criticului, perimetrul previzibil şi de nedepăşit, rezervat femeii, cum arăta lista atitudinilor ei potenţiale şi repertoriul rolurilor menite personajului feminin pe scena vieţii: "O femeie caută un bărbat, îl găseşte şi-i e frică să nu-l piardă sau nu-l găseşte şi cade în romanţiozităţi. Face copii în care îşi pune toată energia sufletească sau întîrziază în mod anormal în căutarea erotică, intrînd în conflict cu propria ei progenitură. O femeie se bucură de înrîurirea ei asupra bărbaţilor în tinereţe, jucîndu-i după temperamentul ei, sau se nelinişteşte de îmbătrînire. Ca mamă, ea poate iubi excesiv orice copil sau dimpotrivă, poate urî cu frenezie pe unii, însuşindu-şi greşit interesele copiilor ei". "Asta e lista temelor pentru femeie", conchide, cu o acreală misogină, marele critic, anticipînd o sistematică a prozei şi o posibilă teorie a modelării. Să revenim.

Călinescu ia ca punct de plecare, aşadar, proza Hortensiei Papadat-Bengescu, dar se îndepărt