L-am citit pe Ştefan Baciu cu uşurinţa naturală cu care aş citi orice poet tânăr al ultimilor ani; şi cu uluirea rezervată oricărui autor cuceritor. Deşi publicată pentru prima oară în 1940, Cetatea lui Bucur conţine o combinaţie, mai rar întâlnită în literatură, de avangardă şi ingenuitate ce face ca poezia să nu dateze, acum, în vreun fel. E drept că nici elegantul volum tocmai reeditat la Humanitas nu lasă loc unei asemenea perimări, dar desenul unei lumi întregi dintr-o singură şi apăsată linie, încorporând degradeurile, e, mai presus de context, o garanţie a talentului.
Pentru cititorul pasionat de marginaliile nezgomotoase ale istoriei literare, numele lui Ştefan Baciu nu e cu totul nou, dar nici cu desăvârşire familiar. Debutând în volum la 17 ani (cu Poemele poetului tânăr), premiat de Fundaţiile Regale şi de Societatea Scriitorilor Români, el e prezent în Istoria... lui Călinescu, şi în Metamorfozele... lui Nicolae Manolescu. O dată cu instaurarea regimului comunist părăseşte România, continuând însă să scrie şi să publice mult, dar, evident, fără ecouri în ţară. Ca un detaliu cu totul surprinzător, în anii '70, corespondează cu un tânăr poet român din Statele Unite, căruia îi prefaţează un volum de versuri. Numele lui: Andrei Codrescu; volumul va fi publicat peste ani, abia în 2005: Instrumentul negru... În rest, în afara literaturii, destinul său e rezumabil la o sumă de (mari) oraşe: născut în 1918 la Braşov, absolvent de Drept în Bucureşti, devine ataşat de presă la Berna, trece prin Rio de Janeiro şi prin Seattle (ca profesor) . Sfârşitul vieţii îl găseşte, în 1993, la Honolulu, în Hawaii...
Între debutul sigur pe el din 1935 şi Cetatea lui Bucur au trecut, aşadar, cinci ani. şi, lucru mai neobişnuit, tot atâtea cărţi. Ştefan Baciu pune în practică un algoritm al ritmurilor de scriere care, acum, ne apare de-a dreptul străin. Î