Scos din maneca sa larga (sau nu?) de dl Ion Iliescu, la caderea Guvernului Roman, in septembrie 1991, dl Theodor Stolojan s-a afirmat mai intai pe scena politica drept brav si credibil sustinator al "singurului om politic" din Romania, dl... ati ghicit: Ion Iliescu. Trecut, insa, pe la Banca Mondiala, fostul responsabil cu fondurile valutare din Banca Nationala a lui Ceausescu incepuse deja sa aiba "altele in sufletul sau", cum spunea, in alte vremuri, Pristanda. Infruntand cu barbatie mirarea mai mult sau mai putin publica, dl Theodor Stolojan s-a prezentat la PNL si n-a durat mult pana cand meritele (care?) sa-i fie recunoscute si dl Valeriu Stoica sa-i lase locul, considerand ca e singurul care-l merita. Dar liberalismul l-a uzat pe dl Stolojan mult mai rapid decat o facusera fondurile valutare de altadata, astfel incat, tocmai cand era sa candideze la presedintia republicii noastre, inca destul de populare, s-a imbolnavit si, storcandu-i lacrimi sincere colegului de alianta incipienta, Traian Basescu, a anuntat ca se retrage dintr-o cursa pe care nici n-o incepuse inca. Probabil ca multi dintre alegatorii din Romania vor fi incercat sa-si imagineze prezenta domniei sale in campania electorala pe post de candidat al opozitiei, dupa ce de prea multe ori fusese de partea cealalta. Asemenea procese mentale sunt insa de prisos, ele nu elucideaza nimic, nici chiar enigma acestei Otilii sui generis, cazute pe capul nostru, ca atatea alte enigme, mai mult sau mai putin impiedicate la rostire, pe care ni le-a harazit postrevolutia. Cert este ca, la putin timp dupa ce se prezentase lumii cu figura galbejita a unui bolnav cronic, liberalul destul de recent, retras din toate functiile, si-a revenit, fizic, iar victoria pe muchie a dlui Traian Basescu l-a gasit tocmai potrivit pentru un post de consilier cu rang de ministru. Cum orice om viseaza, insa, un rang ceva mai inalt