In scrisul dramatic, intrebarea „De ce azi?“, cu echivalentul ei „De ce neaparat/ musai azi?“, poarta numele de intrebare dramatica majora. Intr-un fel, orice piesa de teatru este (sau ar trebui sa fie) raspunsul activ la aceasta intrebare, iar noi, cei din public, sintem interesati sa vedem de ce neaparat azi. Cind intrebarea nu are un raspuns interesant si activ sau un raspuns pe care nu il putem intelege, ne plictisim si adormim dupa cincisprezece minute din piesa. De aceea, un dramaturg trebuie sa aiba motive intemeiate sa ne scoata din casa, sa ne aduca la teatru si, pe deasupra, sa ne si tina acolo pentru o ora, doua sau chiar trei, cit tine piesa pe care a scris-o.
Asa ca intrebarea asta dramatica majora chiar e... dramatica. Pentru ca e intrebarea pe care si-o pune orice spectator – „De ce naiba tocmai azi m-ai scos din casa? Ca sa-mi arati ce? Ca sa ma emotionezi cum? Ca sa ma amuzi cum? Ca sa ma faci sa ma gindesc la ce? Ca sa ma faci sa-mi pese de ce? Ca sa ma entuziasmezi cum?“. Spectatorii nu au rabdare, timp, mila, entuziasm, sint prin definitie plictisiti, macinati de grijile pe care le au – prin urmare ar fi bine, ca dramaturg, sa nu scrii de dragul de a vedea niste replici care ti se par tie amuzante puse pe o hirtie sau spuse de un actor, ci chiar sa stii de ce e neaparata nevoie ca ei sa vada povestea pe care o spui cu replicile respective. Si nu e numai intrebarea spectatorului.
E si intrebarea regizorului: „De ce sa regizez tocmai/neaparat piesa asta?“. E intrebarea actorilor: „De ce sa joc in piesa asta? De ce sa joc tocmai personajul asta?“. E intrebarea producatorului: „De ce merita tocmai piesa asta sa fie produsa? Cu ce te diferentiezi tu de restul? De ce se va «vinde» acest produs? Cine il va «cumpara»?“. Destul de nasol, daca stai sa te gindesti mai bine – nu e deloc usor sa fii dramaturg. Ce se poate deduce din