Se poate sau nu se poate invata cum sa scrii piese de teatru? „Ceahlaul“ Sadoveanu e, de multe ori, citat anecdotic de a fi spus despre celebra Scoala de Literatura din anii ’50: „Or sa iasa de aici exact atitia scriitori citi au intrat“. Iar aceasta viziune – incontestabila pina la un punct – a valorii definitorii a talentului in arta scrisului a facut, desi probabil ca nu din cauza lui Sadoveanu, cariera in cultura romana.
Si, intr-adevar, in scriitura de teatru ca si in literatura, ceea ce da valoare unui text e talentul autorului.
O parte din restul povestii – scriitori care creau mai bine noaptea, la lumina chioara a lampii cu gaz, halatul lui Balzac, masa de poker si ritualurile lui Laurentiu Ulici – tine de istoria, eventual sociologia literaturii. O alta parte, insa, tine de profesionalismul si constiinta auctoriala a scriitorului, fie el de literatura sau teatru.
Talentul – arta – fara antrenament – mestesug – e un soi de stream of conscience lipsit de control. E arta naiva. Tehnica fara talent – un caz mai rar decit talentul fara tehnica – da constructii dupa reteta (multe texte de acest fel, traduse din alte limbi, se monteaza, totusi, in Romania).
Sint dramaturgi care declara cu mindrie ca nu citesc teatru (tocmai a spus-o, pentru un cotidian national, Stefan Caraman) si, in general, nu da bine sa spui ca te intereseaza (eventual, inspira) ceea ce fac colegii tai de meserie/preocupare/pasiune. In Romania, cel putin (unde lipsa de informatie sau cultura generala e motiv de lauda personala), atitudinea celor care scriu pentru teatru seamana cu a copilului care-i arata mamei ca poate merge in doua picioare: „Mami, mami, uite, am ajuns singur la usa“. Ceea ce (inca) nu echivaleaza cu pozitia erecta si bipeda. Care pozitie se invata pina devine o practica automata.
Cum la noi nu exista training-uri pentru autorii de teatru,
