Asa cum am mai declarat o data, pe mine lenea m-a facut dramaturg. Iar inainte de asta, lenea m-a facut poet – dar asta e alta poveste. Ei, ca sa fiu sincer, si saracia a contribuit la transformarea mea din poet in dramaturg. imi inchipuisem ca a scrie teatru si a ti se juca piese inseamna si a cistiga bani, bani mai seriosi decit un salariu de profesor, inclusiv in Romania. Eroare! Dar sa zicem ca si asta e alta poveste.
Cum spuneam, ca dramaturg m-am nascut din lenea timpului meu liber de asistent universitar, timp in care mi-a fost mult mai usor sa scriu pagini intregi de replici si didascalii decit romanele la care visez din adolescenta.
Didascalii cit mai putine si cit mai concise, replici cit mai scurte, cum ii sade bine unui lenes. E drept ca prima mea piesa n-a fost rodul lenei, ci al dorintei de a turna o idee dintr-un poem intr-o comedie dramatica in care sa raspund la intrebarea: „ce-ar fi fost daca Romeo si Julieta ar fi trait pina la adinci batrineti?“. Prin urmare, replicile piesei cu pricina (Postludiu sau Ro &Ju au picioarele reci) erau lungi, iar didascaliile dese si pline de detalii. Dar sfinta lene m-a sedus usor de la al doilea text, iar la al treilea, Crize, devenisem deja maestru intr-ale trindavelii: replici ultra-scurte, ultra-economice, didascalii extrem de rare si de zgircite. Astfel incit de la acest text pot sa spun ca scrisul teatrului inseamna pentru mine placere. A scrie cu placere e chiar una dintre regulile de baza de pe site-ul BBC, la capitolul sfaturi de creative writing pentru aspirantii la calitatea de dramaturg. Asta nu exclude, cum ar parea, munca. Doar ca e vorba de a munci cu placere. Cu pasiune. Cineva numea talent tocmai faptul de a crea cu pasiune. E o definitie riscanta, discutabila, asa incit ramin la a considera ca nu sint sigur de talentul meu, dar bag mina-n foc pentru lenea mea.
Lenea
