Gabriela Melinescu şi-a impus şi şi-a definitivat în ultimii ani un tipar cu adevărat fermecător, începând cu precădere de la cele trei volume ale Jurnalului suedez. Aflate la graniţa dintre memorialistică şi ficţiune, recuperând ce era de recuperat şi trăind ce era de trăit, aceste cărţi limpezesc aproape toate nervurile scriiturii autoarei. Cu alte cuvinte, avem un jurnal care ne edifică, neaşteptat, nu în sensul biografiei, ci în cel al stilului. Pentru că, deşi a debutat ca poetă în anii '60, în generaţia lui Nichita Stănescu (de care o şi leagă o splendidă poveste de dragoste), ea nu aparţine întru totul şi nici pentru totdeauna acestei generaţii. Stabilită, din 1975, în Suedia, adoptată de lumea literară de acolo, Gabriela Melinescu continuă să scrie (în română şi-n suedeză), să editeze şi să traducă (autori români şi suedezi) cu seriozitatea cetăţeanului occidental, dar cu sfâşierile scriitorului de altă limbă.

Cel mai recent volum de proză, Ghetele fericirii (Editura Polirom, 2006), conţine nouă nuvele atipice, oricum ar fi ele citite. Graţia tuturor relaţionărilor de aici pare a urmări un criteriu mai curând poematic în vreme ce simplitatea frazei le face să tindă spre o proză cursivă; la fel precizia centimetrică a amănuntelor din trecut. Pe de altă parte, vocea atât de unitară a întregului volum e mascată permanent de feluritele nume ale naratorilor. Fericirea şi seninătatea căutate neîncetat sunt sabotate din loc în loc de imaginea gravă a morţii. Optimismul estetic al deceniului şapte se preschimbă, la rândul lui, într-o înţelepciune mai degrabă atemporală. Ce rămâne din aceste vertebre fragile şi atât de diferite, până la urmă? O fervoare curajoasă de observator al esenţialului, aş crede. O credinţă în existenţa aproape cotidiană a evenimentelor decisive. Parcă descinzând din acei hibrizi narativi care sunt poveştile învăţaţilor sufi sau zen, dar