Dacă s-ar fi lăsat în voia temperamentului său, E. Lovinescu nu ar fi promovat sincronismul şi modernismul şi ar fi rămas un critic mediocru. Nu ar fi lipsit mult ca E. Lovinescu să se menţină şi să se complacă într-o atmosferă de resemnare şi fatalitate. Premisele scepticismului său filosofic acolo ar fi condus. Afirmaţia "avem ideile temperamentului nostru", pronunţată ca o lege inflexibilă, nu ar fi dus departe, neîngăduindu-i să se lupte cu propriile inerţii, pe care şi le cunoştea foarte bine: paseismul, refugiul în amintire, contemplativitatea, provincialismul moldovenesc, melancolia sumbră provocată de ineluctabilul zădărniciei universale. Ar fi trebuit să devină un critic fidel al colegului său de şcoală Mihail Sadoveanu, pe care îl şi întâmpină de altfel cu analiză minuţioasă a povestirilor sale de debut, din 1904. Diferenţierea de orientare o resimţea ca pe o datorie profesională, după cum mărturiseşte în seria de articole de opinie Literatura şi critica noastră, publicate în 1905 în "Epoca" şi incluse în volumul I din Paşi pe nisip: "Nimeni nu are mai multă afecţie pentru Sadoveanu decât eu, prietenul vechi de copilărie şi de şcoală, şi nimeni nu urmăreşte mai cu interes sforţările ce face talentul său pentru a se stăpâni. Povestirile sale desigur erau opera unui talent ce se afirma. Ele aduceau cu ele o poezie nouă şi un stil în care se recunoştea o mână de adevărat scriitor. Dar aceste povestiri mai veneau încărcate cu nişte elemente romantice, ce proveneau direct din literatura populară a haiducilor şi erau de o natură nu tocmai recomandabilă". În 1905 sau 1906, E. Lovinescu nu-l judecă din punctul de vedere al modernismului, căci el nu se cristalizase încă, nici din punctul de vedere general al unei critici de direcţie, căci tânărul exeget crede că "un critic nu influenţează niciodată pe un adevărat artist". E. Lovinescu se călăuzea în aprecierea sa de