In anii ’60, populatii indigene si natiuni marginalizate (dar si colonii) de pe peste tot in lume au obosit de a mai fi definite asa cum o cereau interesele altora. Au urmat extraordinare revolutii politico-intelectuale, iar popoare de la cele din insulele minuscule din Polinezia pina la intregi natiuni din Africa si-au declarat independenta si au hotarit sa isi scrie propriile istorii. In multe dintre aceste societati, traditia orala era modalitatea preferata de intelegere a istoriei, dar traditia intelectuala occidentala a istoriilor scrise combinata cu forta politico-economica a facut din traditia orala un competitor prea slab si prea invechit. Oamenii au trebuit sa isi spuna propriile istorii, dar au trebuit sa o faca in limbile si cu metodele colonistilor (desi asta ridica alte probleme) ca sa poata sa isi recistige suveranitatea si demnitatea pe care si le doreau. Au inteles ca acea definitie despre ei care fusese data si impusa de catre natiunile mai puternice din punct de vedere politic si economic nu le apartinea si au protestat. Asa cum spune antropologul Richard Price, specialist in urmasii sclavilor africani rebeli (maronii) din Caraibe si in politica reprezentarii, "definitiile ii apartin celui care defineste, nu celui definit".

Institutiile de ingrijire a copiilor cu dizabilitati din Romania, cele din Braila nefacind exceptie, au facut recent obiectul atentiei presei internationale pentru asa-numitul tratament inuman al rezidentilor lor. Fotografii obscene au fost facute publice mai mult pentru beneficiul indignatilor de serviciu decit ca sa comunice ceva real despre situatia din Romania. Daca cineva ar face o calatorie in acelasi scop intr-o tara occidentala, ar gasi cu siguranta exemple de tratament nu tocmai ideal al celor vulnerabili, si poate chiar mai multe decit cele 47 de cazuri gasite in Romania. (Abuzul persoanelor in virsta in Stat