Trebuie sa incep aceasta cronica printr-o marturisire. Am citit romanul lui Dan Brown. Circumstanta agravanta: mi-a placut atat de mult, incat l-am sorbit pe nerasuflate in doua nopti consecutive. Sa ma judece colegii mei intelectualii, dar nu puteam sa va mint.
Circumstanta atenuanta: nu m-a interesat absolut deloc valoarea istorica sau mistica a cartii, iar credinta mea in Dumnezeu si consideratia pentru slujitorii Sai pe Pamant nu s-au modificat in niciun fel. Am citit "Codul lui Da Vinci" ca pe un excelent roman politist.
Actiunea se leaga, suspans cat cuprinde, personajele sunt impecabil conturate. Mai mult, Dan Brown scrie cinematografic. In timpul lecturii, filmul imi rula deja pe retina.
Singura mare diferenta dintre filmul meu si cel al lui Ron Howard era aceea ca eu il distribuisem pe Russel Crowe in rolul lui Robert Langdon. Ceea ce mi s-ar fi parut absolut firesc sa faca si regizorul, mai ales ca ultimele sale succese, care au fost si cele mai importante creatii ale sale, "A Beautiful Mind" si "Cinderella Man", l-au avut in rolul principal pe australian.
Are totusi o scuza: cu Tom Hanks mergi la sigur. Ultimele sale 7 filme au incasat fiecare peste 100 de milioane de dolari, basca doua Oscaruri. Mai departe, suntem pe aceeasi lungime de unda.
Sophie Neveu nu putea fi in niciun caz altcineva decat „Am?lie“, Jean Reno era singura alegere posibila pentru capitanul Fache, iar in rolul oricarui episcop din lume, inclusiv Aringarosa, nu-l vedeam decat pe Alfred Molina.
Avem asadar un roman exploziv ca baza pentru scenariu, un regizor verificat, distributia perfecta, o campanie planetara de marketing care tine prima pagina a ziarelor de luni intregi, o lansare simultana in jdemii de tari, plus strambaturile din nas ale snobilor de la Cannes.
Ce sanse ar avea pelicula lui Howard sa
