Aplicarea Acquis-ului comunitar nu este suficienta pentru modernizarea Romaniei; pentru un asemenea proces nu exista pilot automat.

Sunt mai multe ratiuni pe care sprijin pledoaria in favoarea unei strategii postaderare. In primul rand am in minte starea societatii romanesti, cu o economie emergenta, care, sub multe aspecte, este subdezvoltata. Este o curiozitate a inceputului de nou secol ca tari in care venitul/locuitor este sub 1/3 din media Uniunii Europene se alatura unui club ce este cunoscut ca fiind format din tari prospere. Inferioritatea si ruralitatea unei mari parti a societatii (economiei) romanesti cer o configurare a politicii publice, care sa fie sustinuta de trasaturi si parghii specifice, fie ca avem in vedere modernizarea spatiului rural, fie marea problema a dezvoltarii infrastructurii.

A doua ratiune izvoraste din varietatea de performanta economica inauntrul Uniunii Europene, care isi are originea in politici publice ce nu sunt identice. Nu numai ca la nivelul autoritatilor nationale raman prerogative importante de politica economica (fiscalitate, educatie, cercetare si dezvoltare, asistenta sociala, legislatia muncii etc.), dar concretizarea lor a revelat traiectorii de evolutie economica notabil diferite. Aici trebuie sa subliniez zone "moi" ale politicii publice, precum sistemul educational, reglementari pe piata muncii si reforma sistemului asistential, care implica imaginatie (alias clarviziune), pricepere in guvernanta publica, fler politic ca si un simt acut al timpului istoric. Tarile scandinave au excelat in ultimul deceniu in aceste zone ale politicii publice. Merita aici sa starui putin asupra modului in care gandim integrarea. O abordare poate fi urmatoarea: economia romaneasca se topeste in spatiul mare al Uniunii, prin urmare politica publica autohtona nu mai conteaza. Aceasta cosmologie integrationista se inrudeste cu