Este o bucurie să descopăr, într-o vreme parcă rezervată exclusiv debutanţilor ori consacraţilor, un volum de poezie matură şi adevărată, scrisă cursiv şi parcursă "în timp real". Autorul, mai degrabă tânăr, deşi aflat la 12 ani după prima carte (Fireşte că exagereîz, Premiul Uniunii Scriitorilor în 1994), este un nume din ce în ce mai auzit (şi mai văzut) în spaţiul literar românesc: Robert Şerban. Situându-se voluntar în afara generaţiilor şi a conflictelor copilăreşti dintre ele, el activează, la Timişoara, mai cu folos decât mulţi dintre congenerii săi: este ziarist, director editorial al Editurii Brumar, realizator al emisiunii A cincea roată; pe lângă acestea şi înaintea lor scrie proză şi poezie...
Încântătoare. Acesta e cuvântul pentru cea mai recentă carte al lui Robert Şerban - Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006). Poemele de aici sunt ceva mai mari decât se vede, ele fie îşi înglobează spaţiile dintre versuri, fie dau pe dinafară până într-o altă carte de poezie sau până în textul de pe pagina următoare. Fără hiatusuri, fără cezuri, avem un volum care se citeşte măcar de două ori la rând cu o plăcere nebună. Sau de trei ori. Sau de câte ori trebuie pentru a fi ţinute minte, aforistic, fragmente întregi şi totodată pentru ca ochiul ipocrit să le pună la îndoială (nu bag mâna-n foc că va reuşi).
Aproape că am putea explica, didactic, poezia lui Robert Şerban, cu personaje mobile şi unidimensionale, cu reinterpretări care se construiesc şi se anticipează reciproc, încet dar sigur. Nu am obţine însă decât un soi de mulaj, de instalaţie sau de natură moartă. Şi îngrozitor de tăcută. Deoarece perspectiva lui Şerban nu e una de peisagist, ci mai curând de cameraman (nu de regizor) în căutarea mişcării studiate distant şi exact. Iar a discuta despre arta riguroasă a unei camere video e infinit mai dificil decât a glosa pe tema p