Mă dusăi să-l ieu pe taică-mieu de la gară cu maşîna. Şi, ce crezî, mă, că-l dusăi şi pînă acăsica lui, undeva pe Valea Plopilor, spre Alexandria. Şi mersei, şi mersei, şi mersei, şi cu cît se duce dracului Bucureştiul pe stînga, uite apar umbre pe capul meu şi simt aşa din vorbe moi, din mîini şi mai moi şi leşinate că taică-mieu e tot mai dus: cu dinţii, cu urechile, cu trupul. Da' ştii, maşina imbecilă, maşina aia, spaţiul ăla închis din care nu poţi evada în viteză fără să nu-ţi omori intestinele şi oasele pe caldarîm, deci, bucata aia de fier începu ea să-mi vorbească despre taică-mieu mai mult decît discuţiile telefonice cu el, ori slabele noastre întrevederi. El, taică-mieu, era lîngă mine, dar din ce în ce parcă se împuţina pe drumul de dus la el acasă. Cu cît se ducea în mă-sa drumul, cu atît intram într-o moarte lentă. Moartea lui era şi a mea şi închipuiţi-vă că maşina aia nenorocită, pe care o conduceam, începuse să-mi sugereze să-mi fac şi eu analizele, că sigur şi eu sînt dus, pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale. Şi ajungem în Valea Morţilor, pardon, Plopilor şi mă latră cîinele lui, o corcitură de Lassie cu draci, şi mă zgîrie liniştea împunsă de maşini ce trec pe drumul naţional. Şi îmi tot spune că ce ar fi să cumpărăm împreună vreun pămînt acolo, ba acolo, şi că ce bine ar fi să avem un prezent actual comun, că, dracu', nu mai avusesem un trecut comun de cinşpe ani. Şi eu zic că vreau să plec. Întorc maşina şi el mă opreşte. Unde te duci aşa grăbit, hai să mîncăm ceva! Şi nu că eram nehrănit, dar vocea lui pătrundea dincolo de tabla maşinii. Cobor din tablă şi omor nişte purici aşezîndu-mă pe un scaun din casa lui. Şi cînd ar pregăti ceva de-ale pierderii de timp împreună, hop vine vocea lui feminină şi spune nu avem nimic în frigider, că, bă, azi e vineri şi ţinem post. Măsline, dacă vreau, şi nu măsline zemoase, nu, storcoşite, de zonă p