Cronica de fata este oarecum intirziata, dat fiind ca am inceput sa scriu destul de tirziu pentru a prinde abia revenirea in proza a autoarei, concretizata in romanul intoarcerea. Oricit as fi apreciat dantelariile narative exhibate acolo sau inteligenta prin care autoarea reusea sa minuiasca aluzia ca principala arma in lupta cu tentatia „platitudinii“, am ramas cu regretul de a nu mai putea scrie despre Dimineata pierduta, carte pe care inca o consider de un modernism atit de fermecator incit pare, vorba Monicai Lovinescu, un roman traditional.
- Un mare roman, apartinind modernismului umanist
Excursiile Coanei Vica, acest Odiseu feminin iesit din valurile murdare ale mahalalei, mi-au adus atita incintare la prima lectura, incit, devotat pina atunci scriiturii pur masculine, am capatat un plus de inteligenta si de larghete a spectrului receptiv, pentru care scriu acum cu recunostinta. Dar destul cu encomionul...
Marea calitate a acestui roman modern este chiar modul in care reuseste sa ascunda cu naturalete tehnica hi fi utilizata, lasind la suprafata doar farmecul unei povesti captivante. Este atit apanajul marilor romane, apartinind modernismului umanist (daca faci abstractie de osatura mitologica si de fluxul perceptiilor lui Leopold Bloom, vei ramine din Ulise cu imaginea unei Molly fascinante, de o senzualitate nespalata, sau cu cea a antisemitismului dublinez ori cu cea a organelor sfiriind dimineata in tigaia lui Bloom – efigii crude, dar fermecatoare), cit si al postmodernismului „clasic“ (scoti din Pamintul apelor dihotomia ideologica istorie mare-istorie mica si, cind inchizi ochii, mlastinile in care este aruncata povestirea tind sa-ti arate intestinele, tiparii se zvircolesc amenintator in memoria lecturii).
La fel de memorabil mi se pare si Bucurestiul schitat in romanul Gabrielei Adamesteanu, purtatorul unu
