La început au fost aduşi într-un pustiu să doarmă noaptea în barăci şi ziua să muncească pentru construcţia Complexului de fabrici Ucea, cu specific militar. Comuniştii îşi păzeau la acea vreme a anului 1944 muncitorii cu santinele, iar zona o împrejmuiseră ca într-un lagăr. Uzinele Ucea se înalţă în soare, în 1951 iau denumirea de Combinatul chimic "Victoria", iar în jurul său încep să se construiască primele imobile. De atunci şi pînă acum, oraşul Victoria, cel mai mare centru de industrie al României în perioada comunismului, pare să fi rămas încă sub aburii acestui blestem, care i-a întunecat minţile şi nu l-a lăsat să vadă exact realitatea: capitalismul a răzbit pînă aici, la poalele munţilor Făgăraş, doar prin vreo două buticuri cu oglinzi pe pereţi şi masă de biliard în mijloc, un ştrand şi două restaurante. Dar bătrînii care-l mai locuiesc, ce să caute acolo?
La şoseaua de centură rînjesc bleg, fără vlagă, blocurile cenuşii ale oraşului. Prima impresie a călătorului se zbate între ideea că aici a fost odată o aşezare, iar oamenii s-au aciuat prin măruntaiele munţilor tăioşi din faţă, şi aceea că timpul a încremenit aici într-o linişte de dinainte de 1989. Maşina înaintează, nimeni nu taie calea străzilor pe care le înveţi din ochi după o raită. Linişte. Şi un soare dogoritor, ţîşnit din creasta Făgăraşului. Pe stradă, un om.
Pepiniera industriei chimice
Omul este un bătrîn care a lucrat la Combinatul chimic "Victoria". A fost repartizat aici de prin Tîrgovişte, locul de baştină: "Eram la acest combinat 90 de oameni, asta prin 1953. Eu am fost maistru amicist şi am lucrat în domeniul automatizării. Aici, la ŤVictoria», a fost o pepinieră a industriei chimice. De aici au plecat ingineri specializaţi în toată ţara". Vorbeşte rar, corect şi aminteşte de acele timpuri ca de o glorie îngropată. A muncit cot la cot cu colegii lui şi au înălţ