Istoria unei literaturi disparute – notam in rindurile cronicii trecute – seamana ca demers global si abordare, intr-o masura foarte ridicata, cu arheologia. Evolutia, cindva dinamica, a obiectului cercetarii se studiaza, in ambele stiinte, in termeni de straturi („epoci“) si faze. Evaluarea specificului cultural are loc in contexte determinate atit de conditii locale, cit si de circumstante globale, iar cunoasterea in ansamblu depinde direct si proportional de surse: materiale (texte: manuscrise, editii etc., de o parte, obiecte propriu-zise, de alta), respectiv ideatice (mentalitati, habitudini, convin-geri, credinte, tendinte, traditii s.a.m.d.).
In sfirsit, progresul cunoasterii in ambele domenii se masoara mai putin prin cantitatea noilor achizitii („descoperiri“ puse, de regula, sub semnul hazardului, tocmai atunci cind investigatia se vrea mai sistematica) si cu mult mai mult prin calitatea interpretarii hermeneutice.
Istoria literaturii latine a profesorului Eugen Cizek (vol. I-II, 2003, Grupul Editorial Corint, ed. a II-a, revazuta si adaugita; ed. I, 1994) reprezinta, in sensul insemnarilor de mai sus, un model de sinteza a evolutiei culturale intr-un spatiu si timp dat. Opera asteptata de multe generatii, nemultumite cu anvergura inegala a tratatelor colective, in cuprinsul carora tocmai absenta unui punct de vedere personal, coerent, unitar si motivat nu poate fi suplinita de eruditia academic-universitara, Istoria… lui E. Cizek a insemnat si incununarea unei munci de-o viata pe tarimul filologiei latine, careia – citusi de putin intimplator! – domnia sa i-a alaturat in permanenta o asidua investigatie de interpretare istorica si arheologica.
Semnificativa mi se pare chiar alegerea titlului. Ne aflam inaintea unei istorii, si nu inaintea unei literaturi, cum si-au intitulat operele, celebre de altfel, un Grimal sau, mai inainte,
