Acest articol ar fi putut foarte bine sa se cheme "Cum am trait sfarsitul filmului romanesc", ca o parafraza a unui film prezentat la Cannes si la Cluj, la Tiff (Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii). Am ales insa sa pornesc de la povestea regizata de Spike Lee, in care o banda de raufacatori ia ostatici pe clientii dintr-o banca si, dupa ce negociaza cu politia, ii elibereaza, amestecandu-se printre ei. Daca n-ati vazut filmul inca, e bine sa stiti ca intreaga poveste se bazeaza pe faptul ca raufacatorii nu fura banii din banca. Mai mult, pentru ca i-au obligat pe ostatici sa se costumeze asemeni lor, dupa ce si-au facut treaba, nimeni nu stie care dintre persoanele eliberate sunt inocente sau nu.
N-am sa va spun finalul, pentru ca sper sa mergeti sa vedeti filmul; in cazul articolului de astazi, pelicula lui Spike Lee e doar un pretext pentru a povesti alte lucruri si intamplari din cinematografia noastra.
Zilele acestea la Cluj se desfasoara Festivalul International de Film Transilvania, iar asta inseamna ca s-au adunat intr-un singur loc multi dintre cei care vor sa faca un business din cinematografie. Mai ales ca, si anul acesta, la Cluj pot fi vazute cele mai noi pelicule romanesti, filmele premiate la Cannes. Iar intalnirile pot fi ca mici revelatii daca esti atent la detalii.
Eu, spre exemplu, l-am vazut pe Catalin Mitulescu, autorul filmului Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, vorbind despre pelicula sa si despre problemele pe care le intampina generatia lui pe calea afirmarii cinematografice.
Mi-a placut cum povestea despre bucuria lui de a lucra cu actorii si despre meseria magica de regizor, despre regizorii pe care ii iubeste, genul de regizor care scoate actorii in fata, ii lasa sa straluceasca pe ecran, cu charisma sau talent, cu subtilitate sau emotii la vedere. Vorbea cu caldura si cu mare drag. Dar despre aceste lucruri a vorbi
