Corespondenta din Köln Ratacind prin Köln in asteptarea primului meci pe care organizatorii au binevoit sa mi-l aprobe, Angola - Portugalia, atentia mi-a fost brusc atrasa de mai multe masini, care de care mai zgomotoase si ai caror pasageri calatoreau catarati pe pervazul portierelor.
Nelamurirea mea a fost de scurta durata, pentru ca, dincolo de racnetele guturale pe care le scoteau niste pusti ceva mai inchisi la culoare, am vazut aproape imediat fluturandu-se drapelul Iranului, alaturi de cel al Germaniei.
BAUTURA. M-am uitat la ceas si mi-am dat seama ca mai erau cinci minute pana la inceperea meciului dintre Iran si Mexic, asa ca am intrat intr-un restaurant iranian, arhiplin, unde am avut "sansa" sa ascult (in germana, bineinteles) un comentariu la cele mai inalte cote decibelice. Imediat dupa ce m-am asezat, am regretat crunt alegerea facuta, pocnindu-ma ideea ca urmasii vechilor persi nu au bere in oferta barului. Surpriza insa. Printre mesele supraaglomerate se strecurau cu usurinta niste chelnerite care purtau cele mai scurte fuste pe care le-am vazut de zece zile in Germania, carand tavi dupa tavi cu halbe de bere. Odata linistit asupra acestui aspect, m-am uitat in jur cu mai multa atentie. Asa i-am vazut prin preajma pe Ali Daei, Karimi, Mahdavikia si Hashemian, toti pe spatele tricourilor purtate de meseni cu multa mandrie.
NEBUNIE. Golul egalizator reusit de Golmohammadi m-a prins cu bucata de friptura de miel cu sos de nuci in gura, asa ca n-am putut articula prea multe ca sa-mi arat solidaritatea fata de gazdele mele de conjunctura. Ce a urmat a fost insa socant. Desi televizorul a ramas bineinteles la meci, sonorul a fost dat la minimum, restaurantul bubuind in schimb pe ritmuri orientale, iar toata lumea s-a suit pe mese. Pe langa masa mea a trecut in fuga o iranianca intre doua varste, urland la telefon, in germana, cat o tine
