Sorin ALEXANDRESCU
Mircea Eliade, dinspre Portugalia
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006,
308 p.
Ce anume face sa rasune Ortega in viata si opera lui Eliade? Curios, Eliade nu pare a fi in stare sa conceptualizeze drama lui in modul in care o face Ortega, poate pentru ca tragedia Romaniei se precipita in anii ’40, in timp ce Spania de dupa razboiul civil, dimpotriva, se stabilizeaza. Emigrantul roman se lasa tirit de panica, cel spaniol si-o rationalizeaza: primul intelege treptat ca nu mai exista cale de intors acasa, in timp ce cel de-al doilea, dimpotriva, isi pregateste pragmatic intoarcerea1.
Ortega „inventeaza“ figura naufragiului, pe care o expune punctual, aproape literal, la Buenos Aires – ca stare de inabusire (ahogarse) – la fel ca in Idei si credinte (conform notitei lui Eliade), dar pe care o ridica, altadata, la nivel de simbol, ca o conditie permanenta a omului din care acesta poate scapa numai agitindu-si bratele, adica savirsind fapte de cultura2. Ortega ezita deci intre a se resemna cu situatia lui de naufragiat, ad litteram, la Buenos Aires sau Lisabona, si a-si exercita meseria de om de cultura pentru a se salva. Eliade, care nu-i cunostea poate toate textele, interpreteaza intentia lui Ortega ca dorinta de a se salva din naufragiu in istorie, in timp ce el insusi o cauta prin iesirea din istorie in mit3. Cei doi transpun deci starea lor comuna in simbolisme diferite, motiv pentru care par a intretine opinii divergente, dar eu cred ca ei descopera, de fapt, pe pamintul lusitan, un sentiment de baza comun, acela de a fi aruncati de ape pe un acelasi pamint necunoscut, de unde se tem ca nu se mai pot intoarce acolo de unde au venit. Rezonanta la naufragiu este recunoasterea acestui fapt fundamental comun, pe care Eliade, obsedat de soarta Romaniei si de boala Ninei, intirzia sa-l inteleaga. Va fi reflectat