- Cultural - nr. 117 / 16 Iunie, 2006 In anul 1889, in ziua de joi, 15 iunie _ dupa cum scrie biograful si exegetul referinta, G. Calinescu _ "se stinse, in al optulea lustru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc". In acelasi an, cand incepea calatoria Luceafarului in durata eterna, Titu Maiorescu, in prefata la cea de a patra editie a poeziilor antume ale lui Mihai Eminescu, facea urmatoarea predictie: "Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti". Cu trecerea timpului "icoana stelei ce-a murit" urca tot mai inalt pe bolta spiritualitatii romanesti, astfel incat, dupa mai bine de patru decenii, intr-o perioada de efervescenta a creatiei literare nationale, George Calinescu, autor al monumentalei Istorii a literaturii romane, concluziona ca: "Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale". In scurgerea anilor, opera eminesciana, cercetata in intreaga ei complexitate, stralucire estetica si diversitate ideatica, a oferit generatiilor succesive certitudinea ca ne aflam "in fata omului deplin al culturii romanesti". Secolul al XX-lea i-a adus lui Eminescu o cunoastere treptata, in profunzime, si o recunoastere in plan universal. Cu toata dificultatea transpunerii expresiei poetice in tipare lingvistice straine, in prezent creatia eminesciana este intrupata in peste cincizeci de limbi de pe mapamond, astfel incat Poetul National al romanilor e