In urma cu citeva zile, la Muzeul de Arta din Constanta, domnul Dan Haulica a deschis expozitia de pictura si sculptura a Silviei Radu. Nu am participat la eveniment, dar am vazut un foarte frumos catalog, ce mi-a adus aminte ca, peste citeva zile, Silvia Radu isi aniverseaza ziua de nastere, iar pe parcursul celor peste treizeci si cinci de ani de cind ii urmaresc opera ea a fost unul dintre cei mai constanti si, totodata, mai inventivi artisti pe care i-am cunoscut.
Un bilant in acest moment se cuvine, intrucit ea este unul dintre reprezentantii importanti ai artei contemporane romanesti din ultimii cincizeci de ani.
Silvia Radu apartine unei generatii artistice care a reusit, in modul cel mai spectaculos, sa depaseasca modelul ingrat promovat de invatamintul artistic de la sfirsitul anilor ’50, astfel incit, la inceputul deceniului urmator ea si multi dintre colegii sai de generatie s-au afirmat ca personalitati distincte, au avut de spus un cuvint important in evolutia artei romanesti a ultimei jumatati de veac. Nu voi dezvolta acum acest subiect, el merita o tratare speciala pentru a intelege mai bine fenomenul artistic al acestei perioade, ce tinde a fi tratata, de catre cei care nu o cunosc, doar ca un instrument in mina propagandei comuniste.
Personalitatea artistica a Silviei Radu a stat, pe tot acest parcurs, sub semnul fervorii, al efervescentei si al rigorii, totodata, al situarii in planuri diferite de interes in sfera limbajului plastic. Ea a avut intotdeauna capacitatea de a raspunde ofertei venite din spatiul imediat, a inteles incitarea, provocarea acestuia. Asa putem explica aria larga a manifestarilor avute de-a lungul anilor, a numeroaselor tehnici artistice folosite. Sculptura, portelanul, acuarela sau pictura au fost un exercitiu urmat cu constanta, gestul sau artistic s-a impus, de-a lungul anilor, cu personalita
