Scrie Ioan Ghica despre Iasii tineretilor sale: "Trei sau patru mari boieri tin toata iarna casa deschisa, unul dupa altul, de doua ori pe saptamana". Intra cine voia, se aseza la una dintre cele 20 de mese si se apuca sa joace.
"Sa nu credeti ca mizele se margineau la vreo mie de lei sau doua; cele de zece sau douazeci de mii sunt abia ordinare. Averi intregi dispar intr-o seara si nenorocitul care si-a piedut tot ce avea se retrage cu ochii stinsi, cu capul infierbantat, ca sa-si zboare creierii".
Se juca de regula whist, un joc adus in Principate de ofiterii rusi. Se mai jucau stos, faro, boston, ombre, dar si ombra si otuzbir sau treizeci si unu, aduse de turci. In 1838, M. Sturdza a desfiintat ziarul lui Gh. Asachi de la Iasi sub motiv ca un articol asocia numele Rusiei cu jocul de whist, fapt care il deranjase pe consulul rus.
In romanul sau, ramas in manuscris, Istoria lui Alecu, acelasi Ion Ghica ne descrie Casa Luculescu din Bucuresti, unde fumul tutunului, adunat de o palnie fixata in tavan, "iesea prin pod, ducand cu dansul batai de inima, noduri grele, mostenirea multor copii, lacrimile nevestelor". Pentru a lucra intr-o astfel de casa slugile plateau bacsis, deoarece tutunul, cafeaua, cartile si lumanarile erau platite aici "cu un pret inzecit decat in alte locuri".
Bani, averi, slujbe, mosteniri se duc pe apa Sambetei la jocurile de noroc, atunci, ca si mai tarziu. Unii se vindeca de patima jocului, ca de pilda Nicu Gane, dar si in cazul lui abia dupa ce pierde, la plecarea din Dorohoi, o multime de bani. Altii practica jocuri inofensive, ca lotonul, care se juca in familie. Sau sahul, de care sunt indragostiti multi. Printre ei Nicolae Balcescu, mare pasionat, ca si Ion Ghica. Nicolae Kretzulescu, atunci cand ramane la Marsilia in carantina, joaca sah trei zile in sir. Mari jucatori de sah au fost Titu Maiorescu, M. S
