Desi lucrul acesta pare sa fie uitat, uneori, teatrul are, ca rost primordial, adresarea catre public. Tot ce se intampla pe scena, minunatele mari montari "traditionaliste" si la fel de minunatele mici spectacole "experimentaliste", subtilele inventii ale regizorilor si rafinatele solutii ale scenografilor, impresionantele desfasurari de abilitate fizica si de maiestrie vocala ale actorilor - ce mai incolo
si-ncoace, totul - serveste unui singur scop: desfatarea spectatorilor. De aceea, intrebarea-cheie in orice teatru este: cum sa-i atragi pe acesti spectatori?
Isi pun intrebarea de mai inainte, desigur, in primul rand directorii, care trebuie sa numere bani si sa trimita rapoarte "mai sus", si actorii, care trebuie sa infrunte, seara de seara, "monstrul cu o mie de ochi", adica sala plina, sau (infinit mai greu) monstrul fara de ochi, adica sala goala. Era sa spun ca e o preocupare ce nu tine cont de varsta, orientarea politica si apartenenta etnica a unui teatru, dar... In Romania exista, in afara teatrelor (sa le zicem asa) majoritare, si cateva teatre ale minoritatilor nationale; mai exact, noua trupe maghiare, doua trupe germane si o trupa evreiasca. Este vorba despre teatre profesioniste si posesoare, toate, de sediu permanent, propriu sau inchiriat, despre teatre avand nu doar un istoric bogat, ci si o participare activa la miscarea cotidiana a teatrului romanesc ca fenomen unitar. Este vorba, cu alte cuvinte, despre teatre avand o existenta artistica normala. Asta, cel putin, in teorie. In practica, lucrurile stau un pic diferit, caci, in afara trupelor maghiare, cu o componenta si un public clar identificabile (si, in consecinta, cu un statut nediscriminatoriu in comparatie cu trupele pur romanesti), celelalte incearca - patetic, uneori - sa supravietuiasca propriei lor ratiuni de a fi, adica absentei unui public specific. De cateva decenii
