Suntem, de buna seama, nu doar suma virtutilor, ci si a viciilor noastre. A bolilor, a vointei lor de-a ne ingenunchia. Dar si a vointei noastre de-a ne valoriza negativul si a exorciza maladia.
Iar arta si filosofia - ca prezenta a divinului, ca rugaciune sau blasfemie, ca sublimare narcotica a durerii, catharsis ori uitare de sine - tocmai asta fac: alchimia raului. Cat din arta mare a lumii se datoreaza nu doar firestilor cazne, dileme si suferinte metafizice, dar mai ales durerilor cat se poate de concrete, naturale, trupesti? In ce masura au fost efect sau cauza, determinate sau determinante pentru opera lor, epilepsia lui Dostoievski, astmul lui Proust (dar vezi si Mallarme, Laforgue, Gide, Camus, Barthes), dipsomania lui E. A. Poe, sifilisul lui Baudelaire, homosexualitatea de la Socrate la Verlaine si Mishima, whiskiul pentru Beckett, Ionesco, Hemingway s.a.m.d., lesbianismul de la Sapho la Margueritte Yourcenar, priapismul lui Ion Barbu, ca sa nu mai vorbim de sirul infinit al "banalelor" nevroze, ipohondrii, depresii, cardiopatii, tuberculoze, disfunctii sexuale, isterii, pulsiuni suicidare etc., adica de tot bestiarul patologic aflat la temelia creativitatii intelectuale?
In 1994, in timp ce se termina, in prezenta lui Michel Tournier, faimoasa decada de la Cerisy-La-Salle, doamnei Arlette Bouloumie de La Universitatea din Angers i-a venit ideea unei cercetari colective, pluridisciplinare si internationale dedicate "imaginii bolii, asa cum ne-o dezvaluie literatura franceza si straina din secolul al XIX-lea si al XX-lea, dar si muzica si pictura". Asa s-a inchegat "Creatie si Maladie", volum tradus recent la Editura Artemis chiar cu subtitlul "Suferinta, boala subordoneaza si structureaza creatia".
La un capat, opera lui Baudelaire ca sinucidere la foc mic. Spleenul ca drog "ucigator de dulce", cum ar fi zis Eminescu. "Patologia melancoli
