Ne fac să rîdem, ca apoi să cumpărăm. Nu pare logic, dar funcţionează deja, de vreo sută de ani încoace. Şi, pentru că istoria ne învaţă multe, ea nu poate fi ignorată nici măcar în publicitate.
- Mayday... mayday... we are sinking...
- Aaa, helo. My name is Jan.
- WE ARE SINKING!!!
- What are you thinking of?
Este reclama mea banc preferată. Pentru a înţelege de ce izbucnesc în hohote de rîs de fiecare dată cînd o văd, deşi probabil am ajuns pe la a vreo suta vizionare, trebuie să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să vi-l închipuiţi pe Jan. Felul în care îşi drege vocea şi se apropie de microfon înainte de a rosti acel perfect nemţesc "Helo", jena cu care rosteşte cea mai complicată propoziţie în engleză din viaţa lui, costumul şi cămaşa albă, la patru ace, de ofiţer din turnul de control, în fine, neînţelegerea din privirea cu care scrutează butoanele şi teama cu care îşi arcuieşte urechea pentru a prinde orice sunet propagat în căşti sînt demenţiale. Joculeţul de cuvinte dintre sinking şi thinking este banal, spotul însă nu are cusur.
Gurile rele
spun că umorul e cea mai facilă armă a publicitarului. Că reclama amuzantă rar îşi atinge scopul: oamenii se hăhăie, o memorează, dar nu se duc cu ea la raftul de iaurturi sau la dealer-ul de maşini. Că ia premii pe la festivalurile cu moţ, dar este inutilă ca un bibelou. Că are dublu tăiş - de cîte ori poţi, pînă la urmă, să rîzi la acelaşi banc? Indiferent la toate acestea, umorul îşi duce nestingherit existenţa în advertising, de la primele semne ale industriei şi pînă în prezent, chiar dacă ele se adeveresc şi - aşa cum vedem de sute de ori pe zi - în mod dureros. "Prefer o reclamă care să fie adorată de cîţiva, urîtă de alţii şi care să stînjenească restul privitorilor, obligîndu-i să ia o decizie" - argumenta Jon Steel, publicitarul care a lucrat la cunoscuta "Got m