Germania este euforizată: de splendidele zile de vară ce nu păreau să mai vină vreodată, de atmosfera ce domneşte în marile oraşe şi pe stadioanele de fotbal în aceste zile ale campionatului mondial, de steagurile ce împînzesc clădirile şi flutură vioi, ataşate la caroseria autoturismelor mari şi mici. Toată lumea discută despre fotbal şi - pe măsura puterilor lor - pînă şi filozofii.

Substitut al înfruntărilor belicoase, hybris şi catharsis, pasiune răscolitoare impulsionînd de nu puţine ori spiritul gregar, fanatizînd mulţimile şi exasperîndu-i pe cei care nu au nici în clin şi nici în mînecă cu "jocul cu balonul rotund", fotbalul nu putea să nu reţină şi atenţia unor filozofi contemporani. După Luciano de Crescenzo care a emis, ce-i drept mai de mult, judecăţi memorabile despre acest sport popular (vulgar, în sens etimologic), ceva mai tenebrosul Peter Sloterdeijk, filozof german foarte la modă, s-a înduplecat să dialogheze pe marginea campionatului mondial de fotbal cu redactorii revistei Der Spiegel.

Dar cum toată lumea se pricepe la fotbal ca şi la politică, ce ar avea nou de spus acest dirijor al cvartetului filozofic (cum se intitulează emisiunea pe care o susţine, împreună cu Rudiger Safranski, la televiziunea publică germană)?

Sloterdeijk nu ar fi el însuşi dacă nu ar izbuti să desluşească, în materia amorfă a banalului, componentele inedite, surprinzătoare. Un prim exemplu: nu există un alt sport care să imite atît de bine ca fotbalul ancestralele noastre sentimente "protoartileriste" de vînători. Goana după minge şi "orgasmele" pe care golurile le produc fanilor îi par de-a dreptul "obscene" filozofului care defineşte fotbalul în termeni cinegetici: "atingerea cu un obiect balistic (alias piciorul, n.n.) a vînatului (mingea) care încearcă cu toate mijloacele să se salveze (rostogolindu-se sau zburînd prin aer)."

Evident, Slote