- de individuaţie şi mondenitate -
Un poliţist povesteşte despre un flashmob: "Acum cîţiva ani am primit la secţie un telefon de alertă cum că era pe cale să înceapă o revoltă. Ne-am prezentat rapid la faţa locului şi, bineînţeles, n-am găsit pe nimeni acolo. Însă oamenii care rămăseseră în zonă erau pur şi simplu perplecşi, în timp ce noi încercam să adunăm informaţii. ŤCe aţi văzut? Păi... un grup mare de oameni... Şi ce făceau? Păi... nu făceau decît să mormăie şi să cînte... Şi, după asta ce s-a întîmplat? Au plecat...» Am fost nevoiţi să părem calmi, dar cînd am ieşit de acolo ne cam isterizasem, habar n-aveam măcar ce să scriem în raport. Am început să ne întrebăm dacă am discutat cu oameni întregi la minte, dar erau atît de mulţi care spuneau, în mare, acelaşi lucru: au venit, au văzut, au plecat. Şi noi ce ar trebui să facem în cazul ăsta? Avem la secţie dosare întregi despre revolta care n-a mai avut loc". [Întreaga discuţie, din care am selectat acest fragment, poate fi găsită sub formă de înregistrare audio la adresa http://audio.wnyc.org/bl/bl030806c.mp3, unde Bill Wasik discută despre flashmob cu Brian Lehrer, pe postul public de radio al New York-ului.]
Flashmob-ul a fost, pînă de curînd, o idee cu autor necunoscut. Bill Wasik, inventatorul acestei distracţii efemere şi inutile, a ieşit însă la iveală cu un studiu pseudo-ştiinţific în ediţia din martie a Harper's Magazine (despre care am mai discutat acum cîteva numere http://www.harpers.org/MyCrowd_01.html). Titlul defăimător ("Turma mea"), tonul acid şi încruntarea cu care pare scris acest articol nu se potrivesc mai deloc cu atitudinea pe care o intuiam ca fiind legată de flashmob-uri - întîlniri spontane şi lipsite de scop ale unor oameni care nu se cunosc între ei, dar care produc o acţiune comună şi apoi pleacă în treaba lor.
Intervenţia tîrzie a lui Wasik (care pretinde c