Exista artisti pentru care religiozitatea este o stare de fapt, un mijloc de a-si stabili reperele in raport cu realitatea, iar in plan artistic din aceasta zona ei isi selecteaza semnele cu care opereaza. Un asemenea mod de intelegere a lumii isi are originea, de cele mai multe ori, in experienta personala a fiecaruia. Biografia artistului ofera si sursele de inspiratie, este drumul cel mai sigur de a ajunge la intelesurile creatiei sale, iar stradania acestuia merge inspre a conferi semnului plastic capacitatea de comunicare, capacitatea de a transmite un mesaj catre privitori.

Am intilnit in mai multe expozitii semnate Vioara Popescu atasamentul pentru zona sacrului. Scrisori catre fratele meu a insemnat un surprinzator exercitiu ce aducea decorativismul, caracteristic sticlei, in zona de expresie a metaforelor profunde. A urmat apoi o expozitie intitulata Ofranda, prin care ea fructifica traditia piinii, ca element fundamental al existentei, ca ritual, cu semnificatiile profunde in devenirea noastra. Piinea si stergarul au fost cele doua elemente cu care ea s-a „jucat“ si a creat un tip de obiect care se situa in zona perceptiei mitice.

Expozitia deschisa acum in sala Filialei Uniunii Artistilor Plastici din Bistrita este un bilant. Jumatatea vietii, prilej al confruntarii, al analizei si totodata un semn al curajului, cind orice artist are puterea de a spune „eu acesta sint“, este un moment bine ales pentru a medita in raport cu sine, cu exercitiul dur al afirmarii crezului artistic.

La cincizeci de ani, Vioara Popescu prefera abordarea unor lucruri fundamentale. Vorbim acum despre un metalimbaj, un exercitiu constant, un fel de decalog exersat de-a lungul anilor in sfera limbajului plastic. Timpul i-a demonstrat, de altfel, ne arata noua tuturor, ca ne aflam intr-o permanenta determinare fata de o lume nevazuta, necunoscuta, pe care fie