Ne-am putea întreba de ce la români nu vom găsi nume de genul "Dincolo-de-flori", "Cîine-lătrînd", "Dimineaţă-cu-zăpadă-şi-nori", "Mareea-duce-cu-sine-crabii", "Copită-slăbită-de-bizon-bătrîn", sau cum se face că - să zicem - cititorii Dilemei vechi nu îşi vor boteza niciodată copiii Ninja, Napoleon, Buletin, Sue-Ellen, Ministru, Garofina, Vandana, Strălucirea ori Bombonica.
Întrebîndu-se precum Julieta "Ce este într-un nume?", antropologii şi etnologii s-au interesat de semificaţiile şi de funcţiile numelor de persoane. Pretutindeni, numele are o rezonanţă culturală şi socială, nu este doar o etichetă neutră. Astăzi credem că sîntem liberi să dăm orice nume copiilor noştri şi chiar sîntem, numai că alegerea noastră va fi limitată de un număr mare de criterii, unele implicite, de care nu sîntem întotdeauna conştienţi.
Numele are o natură paradoxală, în acelaşi timp trebuie să individualizeze şi să înscrie într-o serie. În orice cultură, registrul antroponimic dă seama de viziunea particulară asupra lumii şi de raportarea omului la universul imediat. Sistemul numelor devine un operator al clasificării sociale, reflectă structura grupului. În Gîndirea sălbatică, Claude Lévi-Strauss spunea că numirea înseamnă clasificare. Atunci cînd îl numim pe celălalt, de fapt îl includem într-o clasă şi, în acelaşi timp, ne definim pe noi înşine.
Individul nu aparţine societăţii decît după ce i se dă un nume. Numirea îi asigură un loc în ordinea simbolică a lumii respective, o poziţie în familie şi în reţeaua socială. Numele poate indica originea, sexul, religia, etnia, apartenenţa la un spaţiu, nobleţea. În societăţile europene, stocul numelor, deşi permanent reînnoit, este reciclat la nesfîrşit. Repetiţiile nu pot fi evitate. Avînd în vedere faptul că numele de familie s-a generalizat la noi abia la începutul secolului al XIX-lea, comunitatea tradiţională a
