Noapte sau zi (dar mai ales noapte), vara, dar cu precadere toamna, incerc mereu, atunci cand ratacesc drumurile, cand imi fuge pamantul de sub picioare, cand ma asediaza nalucile sau cand lucrurile prind sa mi se aseze in fata

piezis, incerc, deci, sa ma salvez agitandu-mi in inchipuire, ca pe o amuleta izbavitoare, imaginea cupolei de la San Pietro. Rotunjimea ei gratios imperfecta si semetia olimpiana cu care respira aerul inaltimilor, fara infatuarea cu

leduri a cladirii Chrysler sau raceala natanga a turnului Eiffel, au ajuns sa fie, pentru mine, o efigie a ratiunii si certitudinii, un blazon al luminii, un panaceu in care s-au topit cele mai iscusite si mai exigente retete de

intelepciune umana. Este o calota craniana ciclopica, in care gandeste, simbolic, cel mai fara cusur creier al lumii. O carapace de testoasa, care inspira siguranta, trainicie, seninatate. Sau, daca vreti, un far mereu aprins, mereu vizibil, scutit de metehnele dintotdeauna ale farurilor: specularitate

inselatoare, distorsiuni paguboase, sincope de flux luminos.

Anul acesta am ajuns la Roma gandindu-ma, deci, nu la Galleria Borghese sau la palatul Doria Pamphili, nici la muzeele capitoline, pe care, dintr-un motiv sau altul, le-am tot ocolit pana acum, ci la enormul privilegiu de a revedea Cupola si de a-mi reinstala in teasta (imi cer iertare pentru lipsa de inaltime a comparatiei!), ca pe un program antivirus, imaginea ei exacta, careia, dupa zece ani de absenta, incepusera sa ii oboseasca stenicele culori.

Fara sa fie un rendez vous ratat (daca nu chiar dimpotriva), povestea reintalnirii a fost insa cu totul alta decat planuisem sau sperasem. Mai mult, a atras o suita de alte neasteptate povestiri, de intalniri ciudate si inexplicabile.

Bazilica San Pietro a aparut imperturbabila, lipsita, cum o stiam, de solemnitatea stralucitoare de