Poate multi se intreaba de ce consacram atatea numere ale acestui supliment marii puteri de la Rasarit. Oare nu tradeaza aceasta atitudine o anumita obsesie patologica, faptul ca nu putem sa ne despartim de trecut, precum cel proaspat iesit din puscarie care, dand tarcoale penitenciarului, nu e deloc departe de dorinta de a se intoarce acolo unde si-a petrecut ani lungi din viata? Fara indoiala, o asemenea observatie nu este lipsita de temei. Am trait in coasta rusilor si a ucrainenilor sau ei au trait in coasta noastra si in asemenea conditii, oricat am fi devenit cazarma mandra NATO sau bastion UE, tot spre Rasarit privim cu teama, cu furie, cu sila, uneori cu fascinatie. Mihail Sadoveanu a lansat odinioara formula "Lumina vine de la Rasarit", realizand astfel o parsiva suprapunere intre un indemn servil propagandistic si o formula masonica (ex oriente lux). Evident, lumina vine de la Rasarit fiindca acolo rasare soarele, dar tot de acolo vin si barbarii, hoardele navalitoare, Gog si Magog, tot ceea ce s-a abatut criminal asupra Europei civilizate si nu a urmarit decat s-o distruga. Exista actualmente in lumea romaneasca doua tendinte distincte privindu-i pe rusi. Una incearca sa faca fericita separatie intre sistemul bolsevic exterminator si marile spirite ale culturii ruse de care foarte multi dintre noi suntem indragostiti si gratie carora suntem dispusi sa iertam toate samavolniciile ce si-au avut originea in indepartatul Kremlin. A doua tendinta refuza o asemenea distinctie considerand ca rusii pana si in momentele lor de creatie cele mai inaltatoare tot barbari au fost si deci antieuropeni. O mai veche polemica de la mijlocul anilor '90 intre doua spirite ale culturii noastre ii punea in opozitie pe Dostoievski si Turgheniev. O parte il elogia pe Feodor Mihailovici afirmand ca aici e marea literatura. Gresit, spune aripa cealalta. In opera lui Dostoievs