As vrea sa incep cu o marturisire, sunt un iubitor de muzica, de la opera clasica la rock, de la jazz la compozitorii contemporani, am beneficiat de o destul de solida educatie muzicala (in buna parte impotriva vointei mele, ani si ani de zile profesori din ce in ce mai plini de frustratii au incercat sa faca din mine un violonist acceptabil, fara umbra de succes), sunt in stare sa urmaresc o partitura (ah, sentimentul de apartenenta la un club foarte exclusiv), sa sustin o conversatie mondena cu nuante intelectuale folosind termenii tehnici adecuati (pizzicato si/sau arco, allegretto non troppo si/sau adagio un poco mosso), dar sa ma si bucur de infinitele placeri ale muzicii adevarate.
Recunosc ca am invatat multe lucruri legate de muzica cumva indirect, de exemplu, din lectura romanului lui Thomas Mann, "Doctor Faustus", sau din multe alte surse legate de slabiciunea mea nevinovata pentru subiecte care mai de care mai exotice, cum ar fi existenta si utilizarea unui interval muzical numit triton, compus din trei tonuri intregi, de exemplu, cel dintre do natural si fa diez si cunoscut, indiferent daca cele doua note sunt emise simultan sau succesiv, sub numele de "Diabolus in musica". Exista o intreaga mitologie legata de aceasta combinatie de sunete, incepand cu secolul 9 al erei noastre, cand este vehiculata pentru prima oara, pare-se, antipatia autoritatilor eclesiastice pentru triton si pana la condamnarea de catre Inchizitie a muzicii care ar avea "efecte sexuale" asupra ascultatorilor inocenti. Pretextul pentru interdictie: "tehnica muzicala defectuoasa". John Deathridge (ce nume predestinat!) sustine ca legatura dintre triton si tot ce este rau este mereu prezenta in literatura de specialitate ca mod de reprezentare muzicala a tot ce este sau poate fi negativ.
Cine ar fi crezut ca aceasta poveste veche va starni marea, sincera bucurie a rockerilor